Legende despre flori

Zâce-să că, după ce toate florile or răsărit, Zâna Florilor le-o dat la fieştecare cat-on nume , numa la una nu i-o dat că uitasă de ea.
Tăte florile, odată ce s-or văzut cu nume, or început a se bucura care mai de care, numa cea fără nume stea supărată şi dusă pă gânduri, într-o vale langă un pârâu, şi nu numa odată plânsă de-i cursără lacrimile şuvoi.
La o vreme Zâna Florilor ieşisă la plimbare pe câmpia înverzâtă şi împănată cu fel şi fel de flori şi, văzând ea că tăte florile se bucură şi se veselesc, prinsă a se bucura şi ea de bucuria lor. S-o dus ea mai departe şi o dat de cea de lângă pârâu, ce sta locului şi plângea, şi o iscodi cu mirare:
-Da tu de ce stai şi plângi? De ce nu te veseleşti şi tu ca tăte surorile tale?
-D-apoi cum n-oi plânge şi nu m-oi tângui, după ce le-ai dat tuturor florilor, pe câte le-ai văzut că să veselesc, câte-on nume numa pe mine m-ai uitat? – răspunse floarea oftând.
Zâna Florilor, cum auzâ răspunsu asta şi, fiind miloasă din fire, prinse a mângâia floarea şi a-i zâce cu bândeţe:
-Încetează , draga mea, nu mai plânge dejaba, că în scurtă vreme îi capăta şi tu nume.
Şi de îndată se întoarse la palatul zânelor, să sfătui cu ălelante zâne şi chemă la sine pă floricica cea plângătoare, şi-i zâsă:
-Nu m-ai uitat ca nu t-am pus şi ţâie un nume ca şi la ălelante surori ale tale. De astăzi înainte o să te numeşti “ Nu Mă Uita!
Şi de atuncea, nu mă uita să numeşte floricica asta în multe părţi ale lumii
Cum s-a născut Salba Moale sau Călina
Prefăcând o vrăjitoare pe Voinicul Pădurilor, iubitu Zânei Codrilor, într-o buruiană, numită floarea voinicului, zâna prinsă a se jeli şi să rugă de vrăjitoare să n-o lese singură pă lume. Că s-o îmbânzească şi s-o facă să-i asculte şi să-i împlinească ruga, zâna îi dădu vrăjitoarei salba ei.
Vrăjitoarea, care avea mare ciudă pe Voinicul Pădurilor, pentru că, acesta înainte de a-l preface în buruiană, îi tăiase cu paloşu o mână, o aruncat salba cât colo, sfărmând-o de trunchiurile copacilor.
D-atunci Zâna Codrilor rătăceşte sângură şi îndurerată vărsând lacrămi de sânge. Pă unde un pticat sfărâmăturile de salba ei o crescut un pomuţ cu frunze moi ce poartă în vârf lacrămile zânei prefăcute în chip de bobiţe roşii.Şi copăcelu asta să cheamă salba moale sau călina.
În vremea de demult trăia un bărbat si o muiere, săraci,da tare buni la inimă.După o bucată de vreme ei s-or bucurat de naşterea unui pui de fetiţă. Era atâta de frumoasă fătuca asta că nu ştiau cum să umble şi ce să facă ca sa-i facă tăte voile.
Nu după multă vreme fericirea s-o gătat că mama fetii o murit.
Bărbatu-sau văduvi o vreme, apoi îşi cotă altă muiere ca să-i grijească de fătucă şi dă daraverile căşii. Nu cătă el prea mult şi găsâ o nevastă da cam bătrână şi-a dracului. Asta avea şi ea mai multe fete, numa că nici una nu era aşe mândră ca a bărbatului. De aia măştihoaia cota mereu pricină de ceartă şi pân la urmă o alingă de acasă.Fata, n-o mai avut ce face şi trebui să părăsească casa părintească pă nepusă masă. Da îainte de a pleca o blăstămat pe măştihoaie-sa pentru răutatea ei.

Nu trecu prea multă vreme si blăstămu s-o-mplinit. Măştihoaia să prefăcu într-o plantă iute, de-i zâce urzică, care şi amu, când cinevate să tinje de ea, în ghimpă şi-i aduce durere. Şi lumea caută a o ocoli şi o lasă să se uşte pân şanturi şi locuri umbroase, deşi tătă vremea ea răsare în calea oamenilor.